O sculptură are o vecinătate, iar relaţia ei cu vecinătatea e foarte importantă din punct de vedere al materialităţii și a felului cum e alcătuită. Am descoperit la intervenţiile lui sculpturale o adecvare foarte potrivită la scara arhitecturală: felul cum e alcătuit soclul, modularea elementelor, etalonarea fiecărui gest. Acestea mi-au făcut posibilă câștigarea încrederii în posibilităţile lui creatoare.
Am fost deseori pus în situaţii limită pentru că vroiam să rezolvăm împreună un spaţiu, cât mai bine și să-i configurăm o calitate care să fie dată de mâna omului și de o apropiere mai fierbinte decât o are de obicei arhitectura.
Îmi aduc aminte doar de momentul cheie al pardoselii de la Veneţia, în care Virgil a găsit o soluţie inteligentă, rapidă și extrem de preţioasă și sensibilă, pentru a rezolva întreaga ambianţă a spaţiului, sau de episodul în care împreună am salvat cei cinci sute de cireși, pe care după aceia el i-a transformat în obiecte de reflexie, pătrunse în conștiinţa lumii, la muzeu, prin ajutorul colegului nostru Mihai Oroveanu. Mi s-a părut de fiecare dată că ceea ce ne-am propus a ieșit mai bine și mai adânc decât ne așteptam. Ceea ce simt eu când mă uit la ce face Virgil și când mă gândesc la cum ar trebui să discut cu el, este un înveliș de candoare și de dulceaţă care are în mijloc o foarte puternică forţă. Are un sâmbure dur care este cuprins într-o foarte fină sensibilitate. Între acest centru și marginea care este atât de dulce există foarte multe grade de percepţie care pot satisface pe toată lumea.
Șerban Sturdza
